noiembrie

De ce suntem intr-un asa sofisticat dar prost proiectat mod creati incat ruinam fiecare suflare de speranta si dragoste pe care-o primim cu bunatate? De ce nu reusim sa-ntelegem fericirea si ne abatem mereu si mereu de la calea asta dezvaluita cu atata migala, destramand-o in cateva secunde de uitare? De ce pretindem mereu increderea oamenilor, dar niciodata nu suntem capabili s-o dovedim, la randul nostru, altora? De ce ne pierdem atat de des in cuvinte magice, dar fara macar a le pricepe magia? De ce ne suparam atat de repede din pure nevinovatii si nu ne amintim ca ne deranjeaza supararea celorlalti? De ce ne straduim sa construim atatea castele de nisip pe care singuri le daramam aruncand ura si gelozie si barfa si decurajare si altele, si altele…? De ce asteptam dragoste de la persoanele pe care le-am ranit usor, usor, usor… dar atat de profund, incat stradania daruirii aceleiasi iubiri e neindeajunsa pentru noi? De ce uram asa de usor, dar iertam asa de greu? De ce stim toate raspunsurile la acest gen de intrebari, dar continuam totusi sa ne plangem vietii ca nu o intelegem? De ce uneori ne izbeste melancolia cu capul de toti peretii incaperii, si ei devin dintr-o data asa de multi… sau remuscarea… sau dorul, tristetea, lacrimile, mania, greul, singuratatea… si peretii sunt din granit si nu mai cad. Dar noi cadem si ne umplem de vanatai. Si se intampla uneori sa nu fie nimeni sa ne mangaie ranile si sufletul.
Dar lasam soarele sa rasara! Si chiar daca nu credem in el, oricum rasare, rasare singur! (oare soarele de cate cicatrici a avut nevoie ca sa poata sa rasara singur?) Si ne lumineaza iar calea, si ne usuca lacrimile si dorul si tristetea si ne umple de tralucire si-astfel nu mai suntem singuri, caci ne zarim usor umbrele… si pana la urmatoare furtuna, toate ranile se vindeca. Si soare ne-nvata rabdator iar si iar si iar cum sa facem cand el nu e cu noi.
De ce cateodata ploua mocaneste zi si noapte si zi si noapte si zi si noapte…?